Filmul românesc până în 1948

La filmele anilor patruzeci, a apărut un nou obstacol pentru creatorii români: implicarea politicii în toate artele și obligația de a ataca numai subiecte favorabile regimului comunist. La 2 noiembrie 1948 a fost semnat un decret care anunța naționalizarea industriei cinematografice din România. În această perioadă se pun bazele industriei de film, prin formarea unor instituții menite să coordoneze, producă sau promoveze filmele românești. În 1950 se înființează Institutul de Artă Cinematografică „I. L. Caragiale”. Un an mai târziu ia naștere Studioul de film documentar Sahia și se începe construcția Studiourilor Buftea. ale căror dotări moderne au oferit posibilitatea producției autohtone să intre în competiție cu studiourile europene de talie medie. Între 1948 și 1953 cinemaul românesc se inspiră din cel sovietic, adaptând noțiunea de realism socialist. Această perioadă este o fază incipientă din mai multe motive. În lipsa unei școli de film și a unor structuri de producție până la perioada respectivă, filmele de la începutul anilor '50 sunt stângace din punct de vedere al construcției narative- personajele sunt schematice și acțiunea filmului devine uneori greu de urmărit. Scenariile sunt adesea rescrise în timpul filmărilor, din considerări ideologice și politice (ex: Răsună Valea). Din punct de vedere stilistic, filmele suferă lipsuri cauzate de constrângeri tehnice sau economice.

Producțiile realizate înainte de revoluția din decembrie 1989 s-au remarcat totuși prin viziuni, când în conformitate cu cerințele regimului, când atacuri subtile la adresa situației politice din țară (de pildă, alegorii politice), când evadarea în fantezie și în „Artă pentru artă”.